Atunci cand era mereu duminica/Stefan Mitroi

M-am impiedicat, iar galeata mi-a alunecat din mana. Chiar cand mai aveam nitel sa intram in sat. Dupa care s-a albit totul in jur. De la laptele ce cursese din galeata. S-a albit si mama la fata. Cred ca tot de la lapte. Pe urma nu mai stiu decat ca a venit cerul tot mai jos. Sau poate ca invers, a luat-o pamantul in sus, cu tot ce se gasea pe el, cu noi doi si cu biserica prin dreptul careia tocmai treceam, cu tot campul ce ramasese in urma si cu tot satul in care n-apucasem inca sa intram. (...) Stateam in genunchi si priveam in jur ca prostul. Abia cand m-am ridicat de la pamant si am fugit dupa mama, care pornise singura mai departe, am inteles ce se petrecuse. Poate n-o sa ma crezi, dar afla ca drumul pe care ne intorceam acasa era, cum ii zicea doamna invatatoare Baltatu, Calea Lactee." Stefan Mitroi, Atunci cand era mereu duminica